Daca răspunsul tău este da, aș vrea să te contrazic. Poate pentru tine Biblia nu are relevanță, sau crezi că e depășită, consideri că este o carte pe care doar preoții o pot citi. Că doar cei care au în spate o educație în acest sens o pot deschide, dar nu este așa. În Biblie găsim învățături care sunt mai actuale ca niciodată, în ea găsim tot ce Dumnezeu, Creatorul nostru, ne-a lăsat ca un ghid. Tot aici găsim viața Celui care a murit, nu orice moarte ci moarte de cruce, pentru tine și pentru mine. Dragoste mai mare nu există! Un sacrificiu care dăinuie peste veacuri!

Galileeanul, care a trăit o viață pentru alții, și-a dedicat întreagă existența pentru a sluji altora. Învățăturile Sale nu au expirat, nu sunt de domeniul trecutului. El le spunea contemporanilor Săi că dragostea față de aproapele este cea mai importanta. Credeți ca doar lor li se aplica, că astăzi s-a schimbat ceva? E o întrebare la care ar trebui sa meditezi, dacă ce spunea Isus este actual și astăzi?

Apostolul Pavel, inițial prigonitor al creștinismului, se mândrea că a fost instruit la picioarele lui Gamaliel, un fariseu respectat al vremii, fiind cunoscut pentru râvna sa ieșită din comun, până când a trăit o transformare radicală a vieții. Din cel care inițial îi prigonea a ajuns să vestească Evanghelia mântuirii. Râvna nu l-a părăsit, a fost acolo mereu, doar că pentru scopuri diferite. Aș dori să dau câteva exemple din ce spunea Pavel în timpul detenției lui, în închisoare, cu picioarele în butuci scria către Bisericile pe care el le-a vizitat și ce gânduri avea:

Astfel dar, ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și preaiubiți, îmbrăcați-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiți-vă unii pe alții și, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertați-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, așa iertați-vă și voi. Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcați-vă cu dragostea, care este legătura desăvârșirii. (Coloseni 3:12-14)

Cum poate un om, care stă într-o închisoare și care mai mult ca sigur nu avea parte de un tratament plăcut să spună aceste lucruri? Ce e în neregulă cu acest om?

Răspunsul l-a dat chiar el, spune că în momentul în care tu ca om mori, moare eul tău, egoul tău. Pavel spune: Căci, pentru mine, a trăi este Hristos și a muri este un câștig. Dar, dacă trebuie să mai trăiesc în trup, face să trăiesc; și nu știu ce trebuie să aleg. Sunt strâns din două părți: aș dori să mă mut și să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine, dar, pentru voi, este mai de trebuință să rămân în trup. Și sunt încredințat și știu că voi rămâne și voi trăi cu voi toți pentru înaintarea și bucuria credinței voastre, pentru ca, prin întoarcerea mea la voi, să aveți în mine o mare pricină de laudă în Isus Hristos. Numai purtați-vă într-un chip vrednic de Evanghelia lui Hristos, pentru ca, fie că voi veni să vă văd, fie că voi rămâne departe de voi, să aud despre voi că rămâneți tari în același duh și că luptați cu un suflet pentru credința Evangheliei.

Nu știu dacă ți-am stârnit interesul în a afla mai multe, dar sper că vei deschide Biblia și vei afla chiar tu care este dragostea autentică. Pare că creștinismul actual și-a pierdut o parte importantă din identitatea sa, dragostea!

Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea Lui şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi. (Efeseni 1:17-18)

Poate te întrebi daca ești și tu implicat, dacă ești o componentă activă a acestui conflict. Consider că, nu numai ca ești implicat dar bătălia aceasta se dă pentru viața ta. Știu! Sună ciudat, dar o sa încerc în partea următoare să demonstrez de ce este așa.

Acum să luam cu începutul. “În cer s-a făcut un război, Mihail și îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Și balaurul cu îngerii lui s-au luptat și ei, dar nu au putut birui; și locul lor nu li s-a mai găsit în cer.” Observam aici că sunt menționate două puteri care se lupta, avem pe de o parte pe Mihail și îngerii Săi, iar pe partea cealaltă pe balaurul împreuna cu îngerii lui. Avem acum un răspuns, știm cine se luptă. Dar de ce a izbucnit acest război?

“Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu și umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine.[…] Ți s-a îngâmfat inima din pricina frumuseții tale, ți-ai stricat înțelepciunea cu strălucirea ta. De aceea, te arunc la pământ”

Puțin câte puțin, Lucifer a început să se hrănească cu dorința înălțării de sine. Scriptura ne spune: “Tu ziceai în inima ta…îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu…voi fi ca Cel Prea Înalt”. Deși toată slava lui era de la Dumnezeu, acest înger puternic a ajuns s-o considere ca aparținându-i. Nemulțumit cu poziția sa, deși onorat mai presus de oștile cerești, el s-a aventurat să poftească închinarea cuvenită numai Creatorului. Și, poftind slava cu care Tatăl cel veșnic L-a învestit pe Fiul Său, acest prinț al îngerilor aspira la puterea ce constituia în exclusivitate una din prerogativele lui Hristos.

În acest fel s-a frânt armonia cerului. Disputarea supremației Fiului lui Dumnezeu și, în acest fel, discreditarea înțelepciunii și iubirii Creatorului au devenit scopul acestui prinț al îngerilor. El era gata să dedice acestui plan energiile strălucitei sale minți, el, care - după Hristos- era primul între oștile lui Dumnezeu. În marea Sa milă, în armonie cu caracterul Său divin, Dumnezeu l-a suportat mult timp pe Lucifer. Spiritul de nemulțumire și discordie n-a fost niciodată cunoscut în ceruri. El era un element nou, un element străin, misterios și inexplicabil. Nici chiar Lucifer, la început, n-a cunoscut natura reală a simțămintelor lui; căci pentru un timp el s-a temut sa dea glas frământărilor și plăsmuirilor minții sale; totuși, nici nu le-a alungat. El n-a văzut încotro era tras de acest curent. Dumnezeu i-a îngăduit să-și continue lucrarea până când spiritul de nemulțumire s-a copt într-o revoltă deschisă.

Chiar și atunci când a fost aruncat afară din ceruri, înțelepciunea cea veșnică nu l-a distrus. Deoarece numai slujirea din iubire putea fi primită de Dumnezeu, supunerea ființelor create de El trebuia să se bazeze pe convingerea dreptății și bunăvoinței Sale. Locuitorii cerului, fiind nepregătiți să înțeleagă natura sau consecințele păcatului, nu puteau vedea atunci dreptatea lui Dumnezeu în nimicirea lui Lucifer. Dacă ar fi fost imediat șters din rândul celor vii, unii ar fi slujit lui Dumnezeu mai degrabă de frică decât prin iubire. Influența înșelătorului nu avea să fie pe deplin nimicită și nici spiritul de răzvrătire nu ar fi fost in totul eradicat. De aceea, pentru binele întregului univers, de-a lungul veacurilor nesfârșite, el trebuia să-și dezvăluie mai mult principiile, pentru ca acuzațiile aduse de el guvernării divine să poată fi văzute în adevărata lor lumina de către toate ființele create și pentru ca dreptatea și mila lui Dumnezeu, cum și neschimbatibilitatea Legii Sale să poată fi pentru totdeauna.

Aici este originea răului, devenind și motivul izbucnirii acestui război care încă nu s-a sfârșit. În grădina Edenului Dumnezeu a lăsat omului libertatea de alegere, avea la dispoziție toată creația Sa, însă mai era un pom din roadele căruia primii părinți nu ar fi trebuit să mănânce. Natura omului s-a arătat pentru prima data acolo, ademenit de discursul foarte bine prezentat, omul a vrut si el să fie ca Dumnezeu.

Astfel, omul este și el parte activă a acestui război, în fiecare zi avem de ales de partea cui suntem. Tu pentru cine ai vrea să lupți?

În postările următoare voi încerca sa aprofundez acest subiect, sper ca ți-a stârnit puțin interesul! Iar partea cea mai bună, sau tristă, din toate acestea este că mult timp nu mai este!

“Căci diavolul s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă știe că are puțină vreme.”

Singur prin dealuri, auzea soldaţii inamici venind în direcţia lui. Căutând cu disperare un adăpost, a găsit un drum pe un pinten de stâncă unde se aflau câteva mici peşteri. A intrat repede într-una dintre ele. Deşi era în siguranţă pentru moment, şi-a dat seama că, odată ce soldaţii inamici aveau să urce panta, aveau să cerceteze toate peşterile — iar el ar fi fost descoperit şi ucis. Doar un miracol îl mai putea salva.

Aşteptând, s-a rugat:
„Doamne, dacă este voia Ta, te rog, ocroteşte-mă. Totuşi, fie voia Ta — Te iubesc şi am încredere în Tine. Amin.”

După ce s-a rugat, a rămas nemişcat, ascultând cum duşmanii se apropiau. A gândit:
„Ei bine, se pare că Domnul nu mă va ajuta de data asta…”

Atunci a văzut un păianjen care începea să ţeasă o pânză la intrarea peşterii. Privind, în timp ce duşmanii se apropiau tot mai mult, păianjenul adăuga fir după fir, ţesând o pânză tot mai deasă.

Pe măsură ce duşmanii se apropiau, din întunericul adăpostului său el îi vedea cercetând o peşteră după alta. Când au ajuns la a lui, s-a pregătit pentru ultima luptă. Spre uimirea sa, însă, după ce au aruncat o privire spre intrare, soldații japonezi au mers mai departe.

Mai târziu acest om a spus că Dumnezeu a vorbit, doar ca eu nu L-am auzit!

Poate spui că aici Dumnezeu a avut un răspuns! Da, nu a fost cel la care ne așteptam, dar a fost un răspuns. De cele mai multe ori ne lovim de tăcere, niciun răspuns, e liniște. De ce tace Dumnezeu? De ce avem zeci, sute de rugăciuni și nimic nu se întâmplă?!

Cum se face că în situația de mai sus Dumnezeu răspunde, iar în alte situații nu răspunde? Nu e același Dumnezeu? Nu îi pasă lui Dumnezeu? Mulți cred că rugăciunea, sau răspunsul la rugăciune, vine numai în cazul în care ești un sfânt. Dar nu este așa, David spune în unul din psalmii săi:

“Când strigă un nenorocit, Domnul aude și-l scapă din toate necazurile lui.”(Psalmi 34:6)

Să amintim și de răspunsul pe care Isus îl dă în cadrul vindecării unui copil care era demonizat, îndrăcit. Când tatăl copilului este întrebat dacă are credință, dacă el crede ca fiul său poate fi vindecat, spune: “Cred Doamne! Ajută necredinței mele!“. În traducerea din greacă a textului avem o alta forma care ar avea următorul sens: Aș vrea să cred! Ajută-mă! Iar copilul a fost vindecat.

Atunci de ce tace Dumnezeu? De ce nu primim un răspuns? Din ce am văzut din relatarea de mai sus, nici tatăl copilului nu credea și totuși a primit răspuns.

În privința cunoașterii lui Dumnezeu avem ori lumina ori întuneric. Pavel vorbește despre cei care au înțelegere, epistola către Efeseni:

Și mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înțelepciune și de descoperire în cunoașterea Lui și să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeți care este nădejdea chemării Lui (Efeseni 1:17-18)

Să-mi lumineze ochii, să nu pot înțelege totul…dar să am lumină. Să știu ca această lumină vine de la Dumnezeu și face ca totul să capete contur, dar asta nu înseamnă că noi putem cunoaște pe deplin toate planurile Sale.

Iar a doua a formă:

Având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi^† inimii lor. (Efeseni 4:18)

Cum pot să am o explicație la tăcerea lui Dumnezeu, fără să-mi pierd mințile, fără să plonjez în întuneric, fără să devin sceptic. Să nu mă apuc să zic peste câțiva ani că Dumnezeu nu există! Sau dacă există nu-i pasă și nu e bun!

Am găsit cheia tăcerii lui Dumnezeu în trei cuvinte: Prin credință pricepem (Evrei 11:3). Înseamnă că nu am nevoie de argumente, că nu mă ajută. Înțelegerea mea vine prin credință.

“Trăim într-o lume flămândă după singurătate tăcere și meditație personală. Putem ignora chiar și plăcerea, dar durerea insistă să fie ascultată. Dumnezeu ne șoptește în plăcereile noastre, ne vorbește prin conștiință, dar strigă prin durerea noastră. Durerea este portavocea Lui pentru a trezi o lume surdă.”

C.S Lewis “De ce Doamne? O radiografie a suferinței"

Dumnezeu vorbește, strigă, dar noi nu îl auzim! Nu este problema că nu este prezent. Scriptura jonglează cu doi termeni transcendență și imanență: Dumnezeu este foarte departe, dar în același timp este foarte aproape.

Eu văd tăcerea lui Dumnezeu ca unui profesor în sala de examen, e liniște deplină.În cele mai multe momente credința ta este încercată, prin credință înțelegem că El tace.

Avem mai multe exemple Biblice în care Dumnezeu tace, nu da niciun răspuns:

• Avraam primește poruncă să-l aducă jertfă pe singurul lui fiu iar apoi Dumnezeu tace! Dar când vine momentul în care ai trecut examenul, cum a fost și cazul lui Avraam Dumnezeu începe din nou să vorbească. (Geneza 22).

• Iov se roagă, strigă la Dumnezeu și e liniște (Iov 23:8-10). Iov a înțeles ca credința lui este încercată, prietenii lui încercau să-i ia apărarea lui Dumnezeu. Iov stă liniștit, așteaptă și vine și ziua când Dumnezeu începe sa vorbească din nou. (Iov 38)

• Iosif stă în temniță, pentru ca refuzat să păcătuiască față de stăpânul său, ani de zile. Dumnezeu i-a vorbit în tinerețe prin visurile lui, frații lui râdeau de el și nu îl luau în serios (Geneza 37). Dar in acele momente, Dumnezeu nu îi vorbește. Le-a trimis înainte pe un om: Iosif a fost vândut ca rob. I-au strâns picioarele în lanţuri, l-au pus în fiare până la vremea când s-a întâmplat ce vestise el şi până când l-a încercat Cuvântul Domnului. (Psalmi 105: 17-19).

Dovada cea mai mare de încredere pe care o are Dumnezeu pentru un om, nu este să-i vorbească ci, să-i încerce credința prin tăcere.

Până și Isus a avut parte de tăcere, dar această tăcere nu înseamnă absență ci mai degrabă durere. În cele mai grele momente când Isus era pe cruce spune: Tată, pentru ce M-ai părăsit? De ce e liniște? De ce taci?

Cea mai mare dovada că Dumnezeu te iubește este în Ioan 3:16 “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”

A murit Isus, ca eu și cu tine, să avem posibilitatea de a putea sta la un moment dat de vorba cu Dumnezeu, iar El nu va mai tăcea. Se ne spună și să putem vorbi cu El față către față! Vom avea la dispoziție o veșnicie de petrecut împreună cu El. Sacrificiul pe care Hristos L-a făcut pentru noi nu poate fi egalat, dragoste mai mare nu există. El a plătit prețul pe care noi trebuia să-l plătim!

Momentan nu avem altă soluție, decât aceasta: Prin credință pricepem!

Am început să mă gândesc la lucru acesta și am ajuns la concluzia că există posibilitatea să punem întrebarea greșită. Și găsesc o altă abordare: Toți avem o reprezentare a lumii, cu ce se confruntă fiecare, este o imagine mixtă și aș spune că vedem frumusețea, dar și urâtul. Cu alte cuvinte noi vedem ceva frumos, dar, și unele lucruri oribile, mai ales în aceste zile. Orice viziune asupra lumii trebuie să ia în considerare acest aspect, deoarece reprezintă realitatea! Oricât de mult ne-ar plăcea să argumentăm pe partea teoretică, dacă Dumnezeu este bun și puternic… de ce asta, de ce aia? Niciodată nu vom ajunge la un răspuns satisfăcător!

Așa că propun o alta întrebare, egal de grea, dar care cred că o să ne ducă puțin mai aproape în aflarea unui răspuns. Este vreo evidență undeva că există un Dumnezeu care înțelege toate astea? Și într-o asemenea măsură să simt nu că am primit un răspuns, ci să văd ca există posibilitatea de a ajunge la o oarecare pace în această privință, iar răspunsul meu la aceasta este DA. Evidența este în toate evangheliile, este un Dumnezeu care a suferit, iar afirmația centrală a creștinismului este aceea ca El a devenit om și că Hristos este Dumnezeu. Așa că putem spune ce face Dumnezeu pe o cruce? Făcând analogia.

Ei bine, un lucru pe care mi l-a arătat cu siguranță Dumnezeu este acela că El nu a rămas distant față de suferința umană, El devine parte din ea! Iar lucru cel mai interesant este că dacă crucea ar fi fost sfârșitul, noi nu am fi auzit de acest Galileean, Isus Hristos. Așadar pentru mine învierea devine centrul. Asta au predicat și apostolii, dovada că El era Cel care pretindea că este!

Iar asta are două dimensiuni, cea intelectuală: Cum ai putea crede vreodată că Isus a înviat din morți când știm legile naturii omenești? iar a doua, care sunt dovezile în experiența personală ca Isus trăiește?

Problema răului nu constă doar în existența lui, ci în atitudinea noastră față de el. Adevărata problemă apare când nu mai vezi răul ca pe o problemă!

Experiența pe care au avut-o și alți oameni, care au trăit pe această planeta, față de Dumnezeu nu este una distorsionata, a unui Dumnezeu care dorește răul creațiilor Sale.

“Să omori pe cel bun împreună cu cel rău, așa ca cel bun să aibă aceeași soartă ca cel rău, departe de Tine așa ceva! Departe de Tine! CEl ce judecă tot pământul nu va face oare dreptate? “ Geneza 18:25

Pentru context Avraam spunea aceste lucruri la adresa lui Dumnezeu în cazul cetății Sodoma. Mijlocirea lui Avraam și negocierea, daca pot să-i spun așa, pe care el a avut-o cu Dumnezeu legat de câți oameni buni poate găsi in interiorul cetății. În primă instanță Dumnezeu spune că dacă Avraam va găsi 50 de oameni buni în Sodoma, ea nu va fi nimicită, iar Avraam ajunge sa scadă numărul la doar 10 oameni. Știm cu toții ca Sodoma a fost nimicită pentru lucrurile care se întâmplau acolo, nu intru în detalii, dar Lot a reușit sa plece, el nu a murit împreună cu toți locuitorii acelei cetăți depravate moral. Cel bun nu a fost nimicit împreună cu cel rău.

Dacă Isus a murit pentru tine și pentru mine, a plătit prețul păcatului! Toate mijloacele materiale, toate bogățiile aceste lumi nu pot plăti prețul pe care îl ai in ochii lui Dumnezeu! Iar asta spune multe despre natura lui Dumnezeu!

William E. H. Leacky, filozof sceptic și istoric anticreștin, mărturisea la sfârșitul secolului trecut, în opera sa Istoria Moralei Europene:

“Caracterul lui Isus n-a fost doar modelul cel mai înalt al virtuții, ci și cel mai puternic îndemn de a practica modelul acesta. El a exercitat o influență atât de adâncă încât s-ar putea spune, într-adevăr, că simpla relatare a celor trei ani scurți din viața Lui a făcut mai mult să regenereze și să amelioreze omenirea decât toate discursurile analitice ale filozofilor și toate îndemnurile moraliștilor”

Se naște în anii de glorie ai Romei, într-un grajd mizerabil. Dacă-L urmărim de la naștere, Îl aflăm în primii Săi ani exilat in Egipt. Reîntors în Iudeea, duce o copilărie în anonimat, în lipsuri și muncă. La vârsta de 12 ani îi uimește pe rabinii din Templu prin neobișnuitul gândirii Sale. Ca adolescent și tânăr muncește în rând cu semenii - consătenii Lui îl știau drept “tâmplarul” (Marcu 6:3). La 30 ani, când apare la Iordan, Ioan Botezătorul, Îl proclamă în fața lumii drept Mesia cel așteptat. Însoțit de o mână de ucenici, Isus străbate Galileea, Iudeea și împrejurimile cu mesajul Său simplu și direct: “Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape”.

Toate categoriile de oameni Îl caută: nobili și cerșetori, rabini și țărani, iudei, samariteni și chiar romani! Prezența Lui dezarmează, dar și ridică. Autoritatea Sa potolește furtuna mării și stârnește gelozia plină de manie a mărilor preoți. Multe din ceasurilor nopții le dedica rugăciunii in taină. Demonii țipă înaintea Lui, leproșii se vindeca, morții învie! În timpul celor trei ani și jumătate, capii națiunii hotărăsc lichidarea Lui și încetarea instabilității. La 33 de ani și jumătate, spre groaza ucenicilor, Isus este prins și executat. Este asasinat prin răstignire, de cei pe care i-a slujit fără rezervă. Dar, lucru extraordinar, a treia zi Isus învie și Se arată la peste 500 de martori, vreme de 40 de zile. Apoi în văzul ucenicilor, Se înalță la cer pe nor, cu promisiunea: “Mă voi întoarce!”. În urma Lui, lumea experimentează cea mai formidabilă revoluție spirituală, culturală și socială. Imperiul Roman este răsturnat din temelii. Începe o eră nouă: Anno Domini - era lui Hristos!

După această scurtă istorie, a vieții, dar și a impactului pe care L-a avut Galileeanul asupra lumii, poate, te intrebi cine este Acesta? O sa încerc să-L prezint pe Acela care a schimbat paradigma, dar în același timp nu a încălcat Legile acelor vremuri. Moștenirea pe care a lăsat-o Hristos dăinuie până în ziua de astăzi!

Toată viața și-a dedicat-o pentru a sluji altora, n-a căutat folosul Său, nu a vrut sa Se ridice pe Sine mai presus față de semenii Săi. Ucenicii care i-au fost aproape nu au înțeles care este scopul Lui, ce urmarea. Vorbea mulțimilor și acestea Îl urmăreau oriunde mergea. Făcea minuni în mijlocul lor, îi învăța prin pildele Sale. Dar ce a făcut greșit acest om ca sa fie răstignit? Istoria omite în mod intenționat acest fapt? Iar daca istoria este corectă și nu sare peste nicio întâmplare, cum poate muri un om nevinovat?

Explicația poate fi una simplă. În grădină Edenului apare pentru prima dată consecința păcatului, moartea, acolo Adam si Eva primesc haine din pielea unui animal care a trebuit să moara în locul lor (Geneza 3:21). Era nevoie ca cineva să moară, ca întreaga omenire sa poată avea posibilitatea de a fi mântuită.

Disprețuit și părăsit de oameni, Om al durerii și obișnuit cu suferința, era așa de disprețuit că îți întorceai fata de la El, și noi nu L-am băgat în seamă. Totuși El suferințele noastre le-a purtat, și durerile noastre le-a luat asupra Lui, și noi am crezut ca este pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți. (Isaia 53:3-5)

Moartea pe care eu și tu o meritam a luat-o El asupra Lui! Păcatele noastre au căzut asupra Sa! Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura. Ce iubire să ai, cum poți să te rogi și să mijlocești în fața călăilor tăi? Sa spui “Iartă-i Doamne, căci nu știu ce fac!”

În acele momente în care El era răstignit, I s-a pus la capul crucii vina “Acesta este Isus, Împăratul iudeilor” iar împreună cu El au mai fost răstigniți doi tâlhari, unul la stânga și unul la dreapta Lui. Trecătorii își băteau joc: “Pe alții i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui! Daca este El Împăratul lui Israel, să se coboare acum de pe cruce, și vom crede în El”. Nimeni nu a crezut ca El este Fiul lui Dumnezeu, iar în cele mai grele momente, El, care ducea povara acestei lumi strigă Eli, Eli lama sabactani? (Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?). Isus strigă încă o dată și moare.

Din Betleem până la Golgota, Isus n-a avut parte decât de circumstanțe adverse. Cu toate acestea manifesta dragostea în formele ei cele mai neomenești, neegoiste: milă pentru ticăloși, iertare pentru vinovați, prietenie pentru oamenii de jos, El se roagă pentru cei ce-L răstignesc și-L ucid.

Privind la Isus cum murea, până și un soldat brutal a fost mișcat să strige: „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” Văzuse contrastul evident dintre violența legionarilor, a gloatei, și victima lor, care îi ierta cu ultima Lui suflare. Același contrast îl convinge și pe tâlharul de alături să-L recunoască drept Mesia și îi spune „Doamne, adu-Ți aminte de mine, când vei veni în Împărăția Ta!“.

Tâlharul era iudeu. De fapt, nu era deloc un „tâlhar”, ci un zelot, un fariseu ultrarevoluționar ce fusese implicat într-o busculadă împotriva romanilor și ucisese un om. Ca iudeu militant, înțelesese lucrarea Jertfei și mai cunoștea și escatologia biblică.

Primindu-L pe Hristos ca Miel al lui Dumnezeu, ca Mesia și Împărat al lui Israel, tâlharul Îl roagă: „Doamne, adu-Ți aminte de mine când vei veni în Împărăția Ta” (Luca 23:42).

Cât de diferită ar fi fost lumea dacă Isus Hristos nu ar fi înviat din morți? După trei ani de ucenicie lângă El, prin impresia pe care a lăsat-o asupra lor, ucenicii L-ar fi păstrat in memorie ca pe un făcător de minuni cum altul n-a mai fost. Ei ar fi înălțat un monument in onoarea lui Isus, iar noi încă am fi putut să vizităm monumentul din Nazaret și să cercetăm viața ilustrului Dulgher. Lumea L-ar fi prețuit în aceeași măsură ca pe Confucius sau Socrate.

Un Isus neînviat ar fi fost într-un fel mai ușor de acceptat. Tocmai învierea Îl face periculos. Oamenii prețuiesc geniile defuncte, dar se tem de cele vii. Daca Hristos este viu și este Dumnezeu adevărat, atunci cu mult mai mult secretele mele ascunse sunt dezgolite în fața Lui.

Acum înțelegi cine a fost, și este, Galileeanul? Tu vrei ca El Să-și aducă aminte și de tine când va reveni în slava Sa?

De ce, de cele mai multe ori noi ajungem să nu putem să ne mai iertam pe noi înșine, să ne spunem că este deja prea mult…Dumnezeu nu se mai uită la mine! Am decăzut prea mult, sunt mult prea păcătos!

Efeseni 2:8 “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.”

Un articol care a apărut in Life ascunde o întâmplare ciudată. Un capelan, Patrick Novak, este rugat să viziteze un pacient în stare gravă. Pacientul, Ianis, un bărbat înalt, de aproximativ 65 de ani, nu răspundea la niciun tratament. Probele de laborator nu indicau nicio simptomatologie specifică. Testele psihologice erau de asemenea irelevante. Cu toate acestea, Ianis, se stingea încet. Deja de două săptămâni nu mai putea sa mănânce normal, avea dificultăți la înghițire. După ce medicii au epuizat toate opțiunile, au chemat capelanul.

Când Patrick a intrat în cameră, Ianis zăcea în pat cu perfuzii, cu ochii în tavan, dar când i-a recunoscut ținuta de capelan Ianis parcă s-a înviorat și i-a făcut semn să ia loc. Bolnavul era și el creștin din copilărie. Pe măsura ce discuția se lega, Novak a avut îndemnul să-i facă un apel specific: ”Ai dori să iei împărtășania?” La întrebarea lui, omul a început sa plângă tăcut ”Nu pot… Am păcătuit și nu pot fi iertat.” Deschizând Biblia, capelanul i-a citit Ioan 8 si 1 Corinteni 11. Apoi l-a întrebat: “Vrei sa îți mărturisești păcatul înaintea Domnului Hristos?”. Ianis ezita. Atunci, Novak, i-a lăsat Biblia, spunându-i ca se va întoarce. Când capelanul a revenit, fata omului prinsese viață. Apoi s-au rugat împreună. În rugăciune, Ianis, își mărturisi vina printre suspine și lacrimi - păcate comune, nimic extraordinar. Inima bolovanului însă era ușoară: primise iertarea!

La trei zile după aceea, Ianis a ieșit din spital pe picioare. Iertarea l-a făcut sănătos! Medicii erau atât de uimiți, încât au chemat ziariștii, care au publicat cazul in revista Life.

Sunt atâția oameni apăsați și urmăriți de păcatele lor! Paradoxal, trăiesc in cultura creștină si au auzit despre dragostea lui Dumnezeu. Din ce motiv creștinii duc o viața de condamnați?

Și-apoi, ce secret poarta pasajul din Ioan 8:1-11 :”Femeia prinsă în adulter” - revelația care a ajutat la schimbarea percepției cărturarilor și fariseilor.

Conducătorul cetei, cu un aer reverențios, I-a prezentat cazul și apoi I-a cerut sfatul: „Învățătorule..., Moise, în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei. Tu, dar, ce zici?” (Ioan 8:2-5)

Din modul cum se prezenta situația, totul era construit pe o intrigă ascunsă. Inainte de toate, Isus nu era judecător civil. Oare de ce I-au adus-o tocmai Lui? Apoi, într-un adulter sunt două părți implicate. După legea lui Moise, nu doar femeia trebuia să fie osândită, ci și bărbatul. Unde era individul? Era evident că acuzatorii operau cu dublu standard.

Atmosfera era încărcată. Toți ochii Îl fixau pe Jude. Fără să spună nimic, Mântuitorul Se apleacă Și începu să scrie ceva cu degetul pe nisipul de pe lespezile din curtea templului (Ioan 8:6). Tăcere.... Ce se întâmplă? Să Se fi cufundat în gânduri? Doar cu câteva minute mai înainte, lsus dialogase cu norodul. Să-i fi sfidat ignorându-i? Totuşi, nu aceasta era maniera Lui de a răspunde. Când unul, când altul din grupul acuzatorilor îi repeta întrebarea, ca și cum ar fi voit să-L trezească din reverie. Cu fiecare intervenție, cercul martorilor se strângea tot mai mult în jurul lui lsus.

Înapoia aparențelor, în planul cel mai profund, cuvintele cărturarilor: „Moise, în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei. Tu, dar, ce zici?” conturaseră o dilemă fundamentală. Cei doi termeni puși în opoziție erau:

Moise, legea....dar...Tu

“Dar” este o conjuncție adversativă . Ea exprimă o adversitate între două părți, în cazul de față: între Lege și Isus; între dreptate și har. Acest conflict amarnic era și nervul dilemei cu care Mântuitorul Se confrunta.

Hristos stătea plecat asupra lespezilor acoperite de nisip și praf. Cercul acuzatorilor se strânsese în jurul lui și al femeii adultere. Întrebarea purtătoare a dilemei gnostice încă răsuna: „Moise, în lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei. Tu dar ce zici?” (Ioan 8:5), Ah, era aceeași proto-dilemă pe care a iscat-o Lucifer în cer: „Cum poate Dumnezeu să fie și iubitor, și drept în același timp?”

Aici însă nu e vorba de teorie, ci de practică! Înaintea Sa se afla o femeie adulteră. O va condamna lisus sau o va ierta? Ar fi bine dacă, înainte de a citi mai departe, ți-ai da propriul răspuns. Ai fi iertat-o, nu-i așa?

Deodată, lsus a ridicat capul. Se ridică în picioare și, cu glas puternic, dar stăpânit, spune: „Să arunce cu piatra...” (Ioan 8:7). Ce spune lsus? Iertare? O, nu! În niciun caz!

Mântuitorul Și-a început judecata! Pentru niciun păcat nu ai dreptul să spui: „Eh... nu-i nimic.” Păcatul trebuie amendat. Adulterul, mai ales, este un păcat teribil: este descătușarea sălbatică a poftei. Adulterul este răzvrătire nu doar împotriva poruncii, ci și împotriva legământului lui Dumnezeu de căsătorie. Este violarea instituției divine prin Îngăduirea patimii josnice a omului degenerat.

Hristos, Dătătorul legii, n-o calcă. Dreptatea trebuie să fie îndreptățită, iar păcatul, osândit. Ridicat în picioare, prin sentința Sa: „Să arunce cu piatra în ea”, Hristos consfințește Legea lui Dumnezeu și declară păcatul vrednic de moarte! Mântuitorul e consecvent. Sentința Lui confirmă că legea Scripturii este: „Da și Amin” și că trebuie respectată.

Acuzatorii amuțesc! lsus, de fapt, le răspunde: „Bine! Pentru că e drept, atunci s-o executăm. Dar s-o facem cum trebuie: Eu voi desemna executorii... Cine dintre voi este fără păcat? Aşadar, cine dintre voi este martorul prim care Mi-a adus doar femeia, nu și bărbatul?”

Apoi S-a aplecat și a început să scrie. Tăcerea împietrește. Jurații se văd prinși! Involuntar, ochii lor Îl urmează pe lisus și... Ce face acolo? Scrie? Ce scrie? Tăcerea devine incandescentă... Pe praful de pe lespezi, încet, se dezvăluie... ceva înfricoșător!

Ce?

Ce n-aș fi dat eu să vă pot spune exact ce scria lsus! Dar Scriptura tace. Unele manuscrise grecești din secolele trecute adaugă, pe lângă textul propriu-zis: „El a scris pe pământ păcatele fiecăruia dintre ei.” Sunt doar comentarii, dar logice.

Hristos rostise sentința. Cel fără păcat trebuia să arunce. Și, culmea, El insuşi era singurul fără păcat. Şi El, care trebuia să arunce primul cu piatra, ce face?

Față de acuzatori, Hristos le demască păcatul. În timp ce legea îi osândește, harul le scrie păcatele... doar pe nisip. lsus putea să le scrie păcatele pe piatră, ca să rămână în veci „ca mărturie” împotriva lor în schimb, El le scrie pe țărână, pe praful de sub picioarele trecătorilor, iar la urmă, le șterge cu mâna. Aici e harul. Hristos acuză păcatul, dar nu-l lovește pe păcătos. În lsus, legea este împletită cu harul.

Mă întristează un lucru: că atunci când privirea lui lsus îi străpunge, vinovații, „mustrați în cugetul lor, ies afară unul câte unul”. Vinovații... pleacă de la Hristos. Greșeală fatală. Pleacă, în loc să se arunce la picioarele lui lsus - singurul care era capabil să-i ierte!

Sentința lui lsus mă copleșește! Iertarea Lui este har deplin, dar harul acesta nu stă împreună cu fărădelegea activă. Fărădelegea este călcarea legii (1 Ioan 3:4). Ci harul lui lsus vine împreună cu legea! Dreptatea divină, legea, este tot acolo, pe locul ei înalt, ca normă absolută și indiscutabilă. In toată acțiunea Sa, Domnul Hristos demonstrează doar întrepătrunderea legii cu harul și a harului cu legea. Acolo unde Domnul acționează, întotdeauna e și lege, e și har. O discrepanță între lege și har nu poate exista, pentru că ar rupe însăși natura lui Dumnezeu.

Legea nu a fost dată niciodată ca să răscumpere sau să salveze. Nu aceasta este funcția ei. Ea nici nu are cum să se opună harului, care operează la un alt nivel pentru o altă nevoie. Legea e destinată să descopere păcatul, iar harul e destinat să ne scoată din păcat.